- a începe cu o puternică dorință de a reuși (vorbitorul gândindu-se la reușită, purtându-se ca și cum ar avea deja curajul suficient de a se exprima în fața publicului);
- a ști exact despre ceea ce vrea să vorbească (vorbitorul alegându-și un subiect pe care îl stăpânește; discursul nu trebuie să fie o predică abstractă);
- a avea încredere în sine (vorbitorul păstrând o atitudine mentală corectă, vorbind încrezător - „începeți și vorbiți încrezători de parcă toată lumea aceea v-ar datora bani.[...] Imaginați-vă că s-au adunat acolo ca să vă implore să-i mai păsuiți. Efectul psihologic va fi unul pozitiv.”);
- a exersa cât mai mult (vorbitorul perseverând, repetând în fața unor prieteni discursul pe care l-a conceput, alungând teama și dobândind, astfel, încredere).
Cartea pune la dispoziție și o serie de exemple grăitoare privitoare la modul cum își pregăteau cuvântările diverși oratori celebri: Abraham Lincoln, senatorul Stephen A. Douglas, dr. Russell H. Conwell, Albert J. Beveridge, Lloyd George, Theodore Roosevelt, Mark Twain etc.
Conform autorului, un discurs bun trebuie să aibă un început și un sfârșit; el „este o călătorie cu un anumit scop, drept care trebuie să existe o rută. Persoana care începe de nicăieri, de obicei tot acolo ajunge.”
Pentru a începe un discurs, este nevoie de o introducere scurtă (și nu prea protocolară), dar care să capteze imediat atenția („ca un spot publicitar”), să expună ceva interesant încă din prima propoziție, să stârnească interesul publicului. Sunt de evitat introducerile prin povestiri amuzante, în universul discursurilor a face publicul să râdă fiind destul de greu de realizat; o glumă trebuie să aibă un sens, să exemplifice un punct de vedere din discurs. Pentru a destinde puțin atmosfera, sunt de preferat glumele despre sine însuși făcute de vorbitor.
Niciodată nu se recomandă începerea unui discurs prin scuze. („Nu sunt un mare vorbitor... Nu sunt pregătit să vorbesc... Nu am nimic de spus...”.) Vorbitorul poate face o introducere reușită dacă, de pildă, folosește tehnica povestirii unei întâmplări din propria sa experiență, ori dacă apelează la un exemplu tipic. Alte modalități de a atrage atenția publicului sunt: prezentarea unui obiect; adresarea unei întrebări-cheie; folosirea unui citat potrivit; legarea subiectului discursului de interesele vitale ale publicului; povestirea unei situații șocante.
Pregătirea pentru un discurs trebuie să se facă temeinic; „un discurs bine pregătit este nouăzeci la sută transmis.” A pregăti discursul nu înseamnă a-l memora și a-l reda, ci a transmite în mod autentic, concentrat, firesc, propriile gânduri, idei, convingeri, izvorînd din propria experiență de viață. „Pregătirea înseamnă gândirea, recapitularea, selectarea ideilor care vă tentează cel mai tare, cizelarea și introducerea acestora într-un tipar, într-un mozaic propriu.”
Subiectul ales al discursului trebuie să reflecte interesul vorbitorului, astfel încât acesta să se gândească la el în orice clipă liberă pe care o are, spre a își putea pune toate întrebările posibile referitoare la el. De asemenea, vorbitorul ar trebui să se gândească la ceea ce-și dorește publicul să audă, venind în întâmpinarea intereselor acestuia. „S-ar putea să îi plictisiți pe oameni dacă vorbiți despre concepte și idei, însă rareori veți da greș câtă vreme veți vorbi despre oameni.”
Discursul nu trebuie să fie plictisitor, ci captivant: „Dați un aspect uman relatării, creați imaginea unei vieți reale, bazate pe experiență.” „Când pregătiți anumite subiecte este indicat să citiți și ceea ce au scris alții, pentru a descoperi ce au avut de spus despre acest subiect. Dar numai după ce v-ați gîndit mai întâi voi la asta.” Vorbitorul trebuie să adune mult mai mult material - despre subiectul ales - decât ar putea folosi, pentru a avea un permanent rezervor de informații utile. „Adunați o sută de gânduri și renunțați la nouăzeci dintre ele.” Datele trebuie să fie clare, precise, concrete, nu simple presupuneri ori afirmații nefondate.
Pentru un plus de claritate în cadrul discursului, autorul recomandă evitarea termenilor tehnici și folosirea comparațiilor, precum Iisus Hristos a vorbit oamenilor folosindu-se de lucruri care le erau familiare: „Împărăția Cerurilor este precum plămada pe care o ia femeia și o ascunde pentru cele trei mese și o lasă acolo să crească. Împărăția Cerurilor este precum un negustor în căutare de perle... Împărăția Cerurilor este precum o plasă de pește aruncată în mare.”
Dale Carnegie nu recomandă memorarea discursului cuvânt cu cuvânt, ci doar fixarea clară a ideilor ordonate. El amintește ceea ce Horațiu scria acum mai bine de două mii de ani: „Nu-ți căuta cuvintele, ci doar gândurile și faptele bune
Și veni-vor în goana mare vorbele de la sine.”
Autorul nu încurajează folosirea notițelor în timpul unui discurs, dar menționează că „dacă este necesar să vă folosiți notițele, acestea trebuie să fie extrem de scurte și scrise cu litere mari. Odată ajunși la locul unde veți vorbi, puteți să le ascundeți în spatele unor cărți de pe masă. Aruncați-vă ochii peste ele când este cazul, dar încercați să nu vă arătați slăbiciunile în fața publicului.” Sub nicio formă nu este recomandată citirea discursului în fața publicului, deoarece publicul nu suportă să asculte un discurs citit.
Cu privire la exersarea discursului, Dale Carnegie insistă asupra sa: „pe măsură ce exersați, imaginați-vă că vă aflați în fața publicului. Fiți atât de convingător, încât atunci când vă veți afla cu adevărat în fața publicului să vă pară doar o experiență demult trăită.” Spre perfecționare, este utilă înregistrarea discursului cu un reportofon și ascultarea acestuia.
Autorul oferă și câteva sugestii despre modul în care memoria poate fi antrenată spre a veni în sprijinul persoanei care ține un discurs. De pildă, repetiția este o modalitate prin care se pot fixa mai bine informațiile, dar aceasta nu trebuie să fie mecanică, „papagalicească”, ci una inteligentă, în concordanță cu ideile principale din cadrul discursului. (În plus, repetarea la intervale diferite de timp face ca informația să fie de două ori mai repede memorată decât repetarea numai într-un interval anume). Alte metode sunt: apelarea la un stimulent exterior (o imagine, de exemplu; nervii care fac legătura între ochi și creier sunt de douăzeci și cinci de ori mai mari decât cei care leagă urechea și creierul), asocierea cu alte date care sunt deja întipărite în mintea vorbitorului, ori comprimarea într-o frază caraghioasă care poate fi mai ușor de reținut.
În situația în care, în ciuda tuturor precauțiilor, vorbitorul uită ceea ce are de spus într-un discurs, se poate salva folosind ultimele cuvinte din ultima frază pentru a forma o nouă frază, iar acest lucru poate dura până când își va aminti pasul următor.
Un discurs eficient este acela care se remarcă prin modul aparte, direct și firesc, în care mesajul este expus, prin savoarea cu care sunt prezentate faptele, prin naturalețe, prin logică, prin originalitate. „O fereastră bine făcută nu atrage atenția. Ea lasă doar să treacă lumina prin geam. Așa trebuie să fie și un bun vorbitor. Să fie atât de natural, încât auditoriul să nu observe niciodată felul său de a vorbi. Să fie preocupat doar de ceea ce spune.” Autorul adaugă: „Sunteți unici, individualitatea vă este bunul cel mai de preț. Aveți grijă de ea. Cultivați-o. Dezvoltați-o. Acea scânteie va da forță și sinceritate discursului vostru.” „Puneți suflet în ceea ce spuneți.”
În timpul unui discurs, o atenție deosebită trebuie acordată atât tonului vorbirii (care nu trebuie să fie unul monoton, ci nuanțat, urcând și coborând în timpul vorbirii), cât și schimbării ritmului exprimării pentru a accentua o anumită idee, dar și pauzelor înainte și după ideile importante. De asemenea, alegerea cuvintelor cele mai potrivite este de o importanță vitală, vorbitorul fiind chemat să își dezvolte permanent vocabularul și să-și țină viu interesul pentru lectura unor cărți de valoare.
Înainte de a se adresa publicului, vorbitorul trebuie să tragă aer în piept timp de treizeci de secunde, să păstreze o poziție dreaptă a umerilor și a pieptului (sprijinindu-și gâtul de guler), să se uite o clipă peste mulțime și, dacă cineva face zgomot sau este forfotă, să facă o pauză până ce toată lumea se liniștește. De asemenea, vorbitorul trebuie: să fie odihnit; să zâmbească natural; să fi mâncat frugal înainte de discurs, păstrându-și energia pentru creier (nu pentru stomac); să aibă o vestimentație curată, îngrijită, adecvată, care să inspire respect; să asigure o bună iluminare și aerisire a sălii în care urmează să țină discursul (lumina să cadă pe chipul celui care vorbește). Totodată, el trebuie să coaguleze publicul în jurul său: „Dacă urmează să vorbim în fața unui grup mic de oameni, trebuie să alegem o încăpere mică. E mai bine să-i adunăm într-un singur loc decât să se împrăștie în toată sala, lăsând spații mari între ei.” În plus, vorbitorul trebuie să renunțe la accesoriile inutile aflate pe podium (mese, scaune, tabele, hărți etc.), dar și la oaspeții invitați să stea alături de el la tribună (căci de fiecare dată când unul dintre aceștia se va mișca, publicul nu va rezista tentației de a le da atenție lor).
În ceea ce privește poziția mâinilor în timpul discursului, acestea trebuie să stea paralel cu trupul, relaxate. Singurele gesturi care trebuie făcute sunt cele spontane, firești, cele care pornesc „din suflet, din minte, din interesul pentru subiectul respectiv, din dorința de a face și pe altcineva să vadă lucrurile la fel, din impuls.” Nu există reguli precise privind gesticularea, pentru că totul „depinde de temperamentul vorbitorului, de cât de pregătit este, de entuziasmul lui, de personalitatea lui, de subiectul pe care îl tratează, de public și de situație.” În orice caz, sunt de evitat gesturile repetate de prea multe ori, mișcările pripite scurte, făcute din cot. („Mișcările din umăr arată mai bine pe scenă decât cele din cot.”)
Pentru a încheia un discurs, vorbitorul trebuie să știe unde să se oprească (atunci când publicul este încă nerăbdător ca discursul să continue, deci înainte ca publicul să se plictisească), să rotunjească discursul, să-și plănuiască finalul acestuia. Discursul poate fi încheiat cu succes: prin rezumatul principalelor puncte de vedere exprimate, printr-un îndemn la fapte, printr-un compliment sincer, succint, printr-o notă umoristică, prin câteva versuri dintr-o poezie sau chiar printr-un citat din Biblie. „Încheierea este punctul cu cea mai mare importanță strategică într-un discurs; ceea ce spui la sfârșit, ultimele cuvinte, răsună în urechea celor care le ascultă - și probabil că vor fi cel mai greu de uitat.”
Dale Carnegie este pe deplin convins că „suntem judecați după felul în care vorbim. Cuvintele noastre ne definesc. Ele sunt marca educației și a culturii noastre.” Și oricine poate să-și îmbunătățească modul de a se exprima, să-și cultive interesul pentru lectură, să-și îmbogățească vocabularul, să-și cizeleze stilul, astfel încât să devină un excelent vorbitor în public.